Nu e importanta povestea aici, nu sunt importanti actorii in afara de Vincent D'Onofrio, nu e important ce se intampla dincolo de lumea virtuala. E imposibil cred eu sa te lase complet rece acest film, si numai pentru motivul ca cel putin un cadru, un decor, o situatie, ceva, o sa iti ramana in minte ca o fotografie.
Si cum nu se putea numi "film" daca nu avea ceva scenariu in spate, acesta este urmatorul: un criminal sadic in serie, capturat, o victima inca in viata dosita pe undeva si incercarile politiei de a afla locatia ei care o iau pe langa metodele conventionale si ajung la un parapsiholog si o tehnica de explorare a subconstientului foarte periculoasa, prin care se poate intra in lumea interioara a unei persoane si explora dupa plac. Chestia e ca in lumea ta, esti propriul Dumnezeu, asa ca orice incursiune se poate sfarsi foarte tragic mai ales daca proprietarul universului in care intri este un psihopat. Mie scenariul mi-a amintit, ciudat, la o scara foarte "de serie B" asa, de Tacerea Mieilor. Asemanarile se termina aici. Fiindca ar fi strigator la cer sa o compari pe Jenny from Za Block cu Jodie Foster.Ar fi fost absolut suficient ca Jenny sa ramana de decor. Era perfect daca nu scotea un cuvant. Ca element de recuzita era superba. Vince Vaughn, the good guy, e simpatic. Se aproba. E ok, e "intrusul perfect" in universul ala absurd. Vincent D'Onofrio in schimb, da, tipu' ala din serialul politist de pe Hallmark la care se uita maica-mea, e monstrul sangeros perfect si creeaza un puzzle al chinului, torturii si culorii care zic eu este singurul motiv si unul suficient de puternic incat sa iti placa acest film.
Despre regizor recunosc ca m-am interesat. Este un indian, si inainte de filmul asta nu a mai facut nimic. Nici dupa nu prea a mai facut. Este un nume secundar pe lista de regie de la Benjamin Button, probabil a tras vreo doua cadre de decor prin India. Neimportant, oricum. Incercand sa imi dau seama unde zace geniul de dincolo de imagini, am ajuns la scenariu. Acelasi scenarist a scris la "I Am Legend" si "Poseidon", doua filme de actiune, nu de compozitie. OK, back to research.
Pe scurt daca vreti sa va faceti o imagine a filmului inainte sa il vedeti , imaginati-va Salvador Dali per ansamblu, sau mai practic... hmm... clipul de la Until It Sleeps de la Metallica ori Walking In My Shoes de la Depeche Mode. In combinatie cu cateva clipuri Marylin Manson din "epoca de aur". Ajungand pe traiectoria asta, am gasit ca acelasi regizor Tarsem Singh a regizat un clip clasic, la care face referire in filmul sau printr-un cadru pe care nu il divulg aici: Losing My Religion de la REM. In sfarsit ceva prinde contur.
In mare se pot identifica doi sau trei artisti care au inspirat motive si cadre din film si este o placere sa descoperi originalele daca ai chef sa cauti un pic. Unul este un norvegian pe nume Odd Nerdrum, cica acuzat de kitsch la vremea lui, de unde s-a preluat motivul femeilor de pe camp, intalnit in partea in care personajul lui Vince Vaughn isi face intrarea in lumea virtuala. Celalalt este un artist britanic ex-junkie, Damient Hirst, de unde s-a ales imaginea calului transat de planuri verticale, luata dupa o lucrare 
asemanatoare numita "Some Comfort Gained from the Acceptance of the Inherent Lies in Everything" :) The Cell e ca un spectacol suprarealist pe care nu poti sa il admiri ca atare fiindca te nelinisteste povestea din spatele lui. Un exemplu superb din capitolul "unde a ajuns filmul in secolul XXI".
No comments:
Post a Comment