Seriale misto, filme naspa

Pe aceeasi coordonata "stoarce cat mai multi bani posibil, chiar daca faci o imbecilitate" cateva seriale de succes ale anilor '80- '90 au ajuns pe marele ecran. Bine, a fost si invers, mai intai filmul, apoi serialul. Unele au avut succes, zic eu, si au fost simpatice. Imi vine in cap numai Buffy The Vampire Slayer, dar sigur sunt si altele. Asta e un caz fericit, adica dintr-un film de serie cam B (desi pe mine m-a amuzat) a iesit un serial de care isi aminteste toata lumea. Sunt si cazuri nefericite, cum ar fi Blade, care mi-a mancat o jumate de zi cu descarcatul si o ora cu urmaritul, si cateva tigari de nervi ca am pierdut timpul din cauza nostalgiei dupa unul din filmele mele preferate. Mai nou am auzit de The Sarah Connor Chronicles. LOL si-atat.

Ceea ce ne aduce la subiect. Seriale bune care au ajuns pe marele ecran.

As incepe cu X Files, cred ca a fost printre primele seriale de megasucces care s-au concretizat in filme. Mare greseala. Sau Miami Vice! Cine isi mai aminteste de Miami Vice, cu Don Johnson imbracat numa in sacouri albe si cu pantofi casual fara sosete, nebarbierit si cu sexaplilu' cu care arunca in orice personaj purtator de fusta... care nu putea fi interpretat decat de Colin Farrell? (singurul film la care am adormit de 4 ori incercand sa il vad in 4 zile diferite).

De cateva saptamani, fiindca pur si simplu nu gasesc niciun film bun de urmarit, am inceput sa vad/revad Sex and the City. Acuma poate ca sunt fata si sunt subiectiva cand spun ca serialul e exceptional. Desigur, nu ridica probleme de interes global in domenii vitale, nu te pune pe ganduri la modul existential, nu rezolva vreuna din dilemele omenirii. Sau da...? Ma rog. Nu stiu sincer daca parerea barbatilor difera de cea a femeilor, desi am prins si eu barbati care au urmarit serialul, chiar daca nu au recunoscut deschis treaba asta. E efervescent, revigorant, colorat, amuzant si relaxant, si are povesti oarecum scurte si oarecum independente si fiecare episod raspunde unei intrebari destul de importante despre relatiile umane. Se stie cum a devenit o moda in toata lumea. Mai departe, filmul l-a facut de rusine. Cu o campanie foarte buna de promovare, filmul a debutat cu mare rasunet in Anglia anul trecut. Atat de "fabulous" incat abia am asteptat sa il vad. O poveste lunga si seaca si care se confunda cu 90% din scenariile comediilor romantice de care nu isi mai aminteste nimeni, un fel de supa reincalzita pe care ai indoit-o cu multa apa. Din care, daaaa... se va face un sequel!! in Londra!!! adica In Sex and the City nici macar New Yorkul nu mai e implicat! Si avand in vedere ca protagonistele o sa aiba cam 50-55 de ani, mai mult ca sigur ca nici sexul nu o sa mai fie implicat!!!! Sau daca va fi implicat, eu la dracu'... nu vreau sa-l vad!!

Vad ca si Star Trek e la mare cautare zilele astea, desi este un fel de prequel pentru serial si celelalte (cred) filme care s-au facut dupa serial. Din pacate nu este specialitatea mea. De asemenea, am auzit ca Wonderwoman o sa apara in curand. Batman este cred alt film care a aparut dupa serial. Superman este alt film devenit serial, si daca ma gandesc la Smallville, a fost chiar o idee desteapta. Ambele au ajuns un fel de industrii in sine. Atata timp cat conceptul serialului ingaduie un "stretching" al povestii in 120 minute, si se pot introduce elemente originale care sa sustina povestea cunoscuta, atunci clar o sa iasa ceva bun. Daca pur si simplu se lungeste povestea cu personaje imbatranite, grase si cu poante rasuflate, la sequel nu o sa mai vina nimeni.

Din pacate e o ruleta ruseasca urmaritul acestor filme. Fiindca, cu promovarea corecta, si mai ales cu trecutul glorios al serialului in spate, poti usor cadea in plasa.

Terminat

Am si eu o intrebare, cred mai mult retorica: daca vedeti un film tras mai prost, si vi se pare o prostie, desi imaginea este esentialmente proasta si pierdeti multe efecte speciale, umbre, imagini mai simpatic colorate, d-astea, credeti ca filmul poate sa va lase o alta impresie daca il vedeti undeva foarte bine?

Asa am vazut eu Terminator 4, un film care oricum consider ca este terminat, incheiat si sicriul batut in cuie de la T2, dar in stilul "ia o idee buna care a avut succes o data, de doua ori, si freac-o pe toate partile pana iese tot din ea, fiindca o sa mai prostesti lume sa vina la sequel-uri". Si acum stau si ma intreb oare daca il vedeam pe wide screen si surround sound, mi s-ar fi parut bun?

Ma captiveaza strategia de marketing a acestui film, trailer-ul care te da pe spate, intreaga tevatura care s-a facut in jurul lui, cu acest regizor McG si tabloul ala post-apocaliptic, si vocea ragushita a lui Christian Bale, dar nu reusesc sa raman impresionata dupa ce am vazut.

Terminator 1 si 2 la care o sa ma refer prin "seria Terminator" fiindca de T3 nu vorbeste nimeni, de parca nici nu s-a facut, si pe buna dreptate, mi s-au parut, dar poate doar mie, filme epice, nu filme-spectacol de efecte speciale. Bine, la vremea lui, T2 a fost cel mai scump film facut, in stilul lui Cameron, care cand face un film, poate hrani din buget vreo 4 state din lumea a treia, dar dincolo de efecte speciale, ceea ce te tinea pe "marginea scaunului" cum se zice, este povestea, suspansul, e un fir epic singular care creeaza o tensiune ascendenta, actiunea nu se rupe deloc, nu are ce sa iti distraga atentia, nu intervin alte personaje, sunt doar terminatorul (sau terminatorii, unul sau doi, atat!!!) si un personaj sau doua umane, in lupta, asta e important, numai asta conteaza!

Am avut impresia ca urmaresc Star Trek din greseala sau ca am dat peste serial. Nici nu stiu despre ce a fost pana la urma vorba, desi jur am fost si doritoare, si atenta. Unde e firul epic? Ce cauta doua gagici in film? Cine e tipu ala cu care incepe actiunea si care devine personajul principal? De ce se ridica conflictul ala la nivel de specie, cand era mult mai tensionat si mai captivant cand era la nivel mic? Oare sunt singura careia Matrix 2 si 3 i s-au parut tampenii fiindca au fost gandite la fel? Mie John Connor mi s-a parut personaj secundar. De ce i se zice Salvation, cand au lasat (din nou frate) loc pentru inca o continuare? Cine mama dracu' s-a salvat in filmul asta?

Am observat un singur lucru fain si anume acest McG, maestru in comercialisme gen clipuri r'n'b, a incercat pe alocuri sa faca un "tribut" al seriei, si a inserat niste motive simpatice pentru fani, cum ar fi niste replici "Come with me if you want to live" sau muzica "You could be mine" sau vocea Lindei Hamilton, sau tentativa aia de a uimi publicul cu o varianta a lui Schwartzie facuta frumos cu efecte speciale, dar atat. In rest este doar un film nereusit de actiune si o risipa de efecte speciale si bani. Nu mi se pare cu aproape nimic mai presus de T3 si sunt convinsa ca in scurt timp o sa se si uite ca a existat. Uitandu-ma care este ponderea sequel-urilor din filmele din ziua de azi, si mai ales ce calitate indoielnica pot sa aiba, raman la trista mea concluzie si anume ca asistam la decaderea cinematografiei de consum asa cum o stim, fiindca oamenii nu mai au idei si prefera sa recicleze idei de succes mizand pe nostalgia altora.

Trist

Mi s-a rupt inima de curand cand am vazut fragmente dintr-o emisiune a lui Letterman. Cand l-am vazut pe Joaquin Phoenix, cred cea mai mare pasiune masculina cinematografica a mea de vreo 10 ani, in ce ultim hal a ajuns. Nici nu stiam ce introducere sa fac acestui post, am sters-o de vreo doua ori, vroiam initial sa scriu de ce mi-a placut si de ce m-am intrebat mereu de ce a fost fabricat intr-o editie atat de limitata si n-a fost exportat si la mine pe strada. Ce actor sclipitor e si ce frumusete aparte, dramatica are. In fine. Ma uit acum la el si nu mai are rost. Am auzit dupa Walk The Line ca a anuntat ca se lasa de actorie. M-am gandit BRAVO, este una din putinele personalitati care au stiut cand sa se opreasca inainte sa le faca faima viata franjuri. Anuntul venea dupa ce se vehiculase ca incerca sa se lase de baut cu ajutor profesionist, fiindca o daduse in diverse. Socul pe care l-am avut cand l-am vazut cu parul lung si barba si vorbind haotic, ca un junkie, si ochii goi, se compara numai cu socul pe care l-am avut cand am auzit ca un alt actor preferat de-al meu, Heath Ledger, a murit din cauza unei supradoze chiar dupa rolul vietii lui si nasterea primului copil. Dupa aia am gasit niste clipuri pe net cu acelasi Phoenix care, Doamne fereste, s-a dat pe hip-hop (!) , a oganizat chiar un concert (!!) si a luat la bataie unul din spectatori care facea misto (!!?!?!). Nu cred ca vreau sa mai stiu vreo veste despre el.
E ingrozitor sa urmaresti ce se intampla cu oameni saraci, simpli, care dau peste succes international si avere, sa vezi ce poate sa faca celebritatea dintr-un om, sa vezi cum isi distruge o casnicie, cum ajunge la rehab, cum e arestat sub diverse motive, cum ajunge sa ia Oscaruri post-mortem. Jos palaria acum si pentru totdeauna pentru cei care au reusit sub o forma sau alta, sa renasca din propria cenusa. Cand spun asta ma gandesc in primul rand la Robert Downey Jr, o sa fie mereu primul nume care imi vine in minte cand ma gandesc la actori reveniti in lumina reflectoarelor si reabilitati dupa o lunga perioada de droguri, scandaluri, inchisoare. Charlie Sheen ar mai fi un nume, dar ceva imi spune la el urmele lasate sunt mai adanci si inca se vad. Dar marea majoritate ajunge sa fie o victima a propriei celebritati. Unii oameni nu sunt pregatiti niciodata pentru celebritate, unii oameni nu sunt niciodata pregatiti pentru bani. De aia un castig la loto poate sa ruineze o viata si exista exemple concrete. Si privind acest barbat superb, tanar, care a facut cateva roluri exceptionale, nominalizat de doua ori la Oscar, idolul atator persoane din toata lumea, ajungand o ruina, simt un gust amar si ma face sa ma bucur intr-un fel ca sunt de partea cealalta a reflectoarelor. La fel si Mel Gibson care s-a dus pulii (ma scuzati) de cand cu divortul si de cand au iesit la suprafata toate povestile cu dependenta de droguri si alcool din trecut si ce casnicie de Iad avea de fapt, dupa ce toata lumea il lauda pentru ceea ce parea una din cele mai longevive si mai trainice casnicii de la Hollywood. Cate legende ale muzicii si ale filmului nu s-au dus la vale pe acelasi motiv, cati nu au murit din cauza supradozelor, cati nu au ramas marcati pe viata, cati nu au fost certati cu legea, cati nu au putut sa se mai ridice, pentru cati nu a avut celebritatea un pret prea mare?
Bine nu vreau sa ajung sa ii scriu un epitaf lui Joaquin Phoenix cu acest post, Doamne fereste si apara, numai vroiam sa consemnez intr-un fel dezamagirea si mila pe care le-am simtit cand l-am vazut pe barbatul vietii mele aratand parca imbatranit cu 10 ani, gras, cu cearcane si ochii lui frumosi holbati parca a om nebun, par lung si slinos si barba incalcita, cu o caciula atarnandu-i de cap, cu miscari haotice, bolborosind ceva ce trebuia sa sune a versuri de hip-hop intr-un microfon si gesticuland imbecil, ca un nebun, in timp ce o sala urla ca la circ.
Nu mai amintesc de River Phoenix si cum a sfarsit, ca chiar nu mai are rost. Tot ce imi doresc e sa vad ca acest Phoenix poate va stii cum sa renasca din propria cenusa.