Mi s-a intamplat ceea ce speram sa mi se intample de cand am crescut si am inceput sa ma duc singura la filme: am vazut un film care nu mi-a contrazis asteptarile. Cu alte cuvinte presupuneam ca e bun si ca merita sa ma duc sa il vad pe wide screen, am fost, si am avut dreptate, chiar a meritat. Dupa cateva esecuri, am zis sa imi iau multe masuri de siguranta inainte sa platesc un bilet, ca asa puteam sa astept vreo luna si sa il vad pe net ca un tradator de neam si tara. Prima masura de siguranta a fost Chris Nolan. Adica, la dracu', ce film a facut el de nu a meritat vazut. Cred ca e singurul regizor care pana in momentul de fatza, din punctul meu de vedere, nu a dat gres. Al doilea motiv e Leonardo di Caprio. Nu am mai fost la cinema sa vad un film de-al lui de cand eram copil. Dar nu am suficiente cuvinte de lauda pentru ce cariera frumoasa a reusit sa isi faca, desi incepuse incert dupa modelul puberilor fara camasi din filmele cu adolescenti care ne intoxica acum. Nu stiu cine l-a ghidat, cine i-a ales scenariile, insa baiatul de vreo cativa ani incoace cel putin face numai filme destepte pe banda rulanta. Si slava cerului nu m-am inselat de data asta.
Filmul desi este facut pentru IMAX se poate vedea cu succes si pe ecran normal sau wide screen, fiindca desi se face foare mult tam-tam pe efectele vizuale, nu asta e punctul lui forte. Adica se vede ca s-au cheltuit ceva banuti pentru imagine, imagini superbe de altfel, insa rolul lor e de a construi senzatiile pe care trebuie sa le experimentam, nu de a fi in centrul atentiei, ca la Avatar de exemplu sau un film 3D. Scenariul e tare ca otzelul, in cazul asta, fiind desigur ajutat de o echipa puternica de actori talentati. Scenariul e misto fiindca desi se invarte in jurul personajului principal, nu neglijeaza personajele secundare deloc, astfel incat apar niste interpretari secundare extrem de reusite, actorilor "mai mici" li se da ocazia sa straluceasca suficient de mult incat sa nu fie in plan prea secund si sa creeze cu totii o interpretare generala frumoasa fara sa evidentieze prea mult pe unul sau altul. Se lucreaza in echipa mult in filmul asta. In al doilea rand scenariul e tare fiindca e solicitant, e complicat ca un labirint daca nu esti atent la orice detaliu. Sta la baza lui o idee explorata si para-explorata in Matrix - lumea ca vis - numai ca se pleaca de la premisa universului acestuia ca lumea reala si nu invers ca in Matrix. Apoi se arunca niste hint-uri si imagini din Dark City daca il stiti (film subapreciat mult la vremea lui, dar care sta la baza unor mari idei de dupa). Insa firul pe care se merge este intens lucrat si profund original, si asta surprinde mult in prezentul asta cinematografic care ma scoate din sarite cu aberatiile lui recurente. Cica scenariul dospeste de vreo 10 ani , este scris, rescris, retusat, studiat cu actorii, Nolan fiind un perfectionist. Scopul lui e sa fie surprinzator, debusolant si deschis interpretarilor, cu un final la fel de deschis (nici nu ma asteptam sa fie un final inchis la ce poveste a avut filmul).
In ceea ce priveste povestea, o rezum ca de obicei scurt, fiindca cel mai bine se deduce din trailer. Candva, intr-un viitor apropiat sau un prezent necunoscut, cineva foloseste metode neconventionale de sondare a creierului uman aflat in stare de vis. Un magnat il angajeaza sa implanteze o idee in mintea unui alt pesonaj. Eroul principal isi strange o echipa de profesionisti si trece la treaba, insa are multi demoni interiori si chestia asta ii ameninta misiunea fiindca orice proiectie a subconstientului este periculoasa in lumea visului. Este simplu. Ceea ce complica lucrurile este felul in care e spusa povestea, pe alocuri cu planuri si fir epic intrerupte (Memento rings any bell?) si imaginile halucinante incearca sa te distraga de la firul epic, de la realitate, de aia te trimit toti la IMAX. Poate daca l-ai vedea la calculator, ai retine mai bine ideile, dar nu asta e scopul, scopul este dupa cum am mai zis, sa te ameteasca de cap. Si ar trebui sa lasi filmul sa te ameteasca de cap.
Am remarcat, pe langa Leonardo di Caprio, caruia nu am ce sa ii reprosez, ca de obicei, decat ca este enervant de talentat, pe Ken Watanabe, atat de scump la vedere de cand a dat lovitura cu filmul cu samuraii, si baiatul ala cu trei nume dintre care ultimul e Lewitt. Feminin, apar Marion Cotillard care este infricosatoare, asa cum trebuie, si Ellen Paige intr-un rol mai mult decorativ, cu bujori in obrajori, mica si care se agita mult dar fara profunzime scenaristica. Mi-a placut mult cum a jucat Cotillard, aproape ca intr-un film de groaza. Ce nu mi-a placut a fost detaliul piesei lui Edith Piaf (din punctul meu de vedere, actrita inca se identifica in mintea multora cu Piaf, imaginea e prea proaspata, ar fi trebuit folosita alta piesa). Pentru cei care nu stiu, Non, je ne regrette rien este un motiv al filmului si se aude de multe ori, iar pentru cei care habar nu au pe ce lume traiesc, rolul vietii lui Marion Cotillard este in filmul biografic al marii cantarete.
Alt detaliu care mi-a placut a fost cat de bine s-a ancorat povestea in literatura, nu e doar o poveste cinematografica. Este un film romantic in totalitate, cred ca Eminescu ar fi fost mandru de el daca l-ar fi vazut. Ideea lumii ca vis, construita pe motive ca labirintul (Ariadne, arhitecta din film, este zeitatea asociata cu labirintul minotaurului), dragostea pierduta si idealizata, ideea omului ca Dumnezeu, puterea intelectului, si imagini cromatice de genul apa ca element care intretine visul, caderea, culorile intunecoase folosite in lumea reala versus culorile vii folosite in planul visului, muzica etc etc etc. Totul are un fundament si o simbolistica, nu e doar poveste si asta e misto.
Un film original si extrem de bine lucrat, dupa parerea mea de departe cel mai bun al ultimilor 5 ani.
