Numai o data mi-a placut un musical. Asta fiindca spre deosebire de celelalte doua musicaluri pe care le-am vazut recent, Hairspray si aia cu printesa, sper ca se numeste Enchanted, asta nu era o comedie penibila pentru fetitze.
A fost un film unic in felul lui, din multe privinte. In primul rand ca e un film independent, spre deosebire de megaproductiile de mai sus, si parea ca are buget care as putea pune pariu ca valoreaza cam cat doua salarii medii pe economie in UK, si filmat in stare bruta, de parca foloseau telefonul mobil. Ca are protagonisti doi oameni care nu sunt actori si care in afara de filmul asta nu au mai facut nimic in afara de muzica. Ca cei doi fac o muzica atat de curata si de sincera. Ca nu se intrerupe actiunea ca in musicalurile clasice pentru un numar, muzica e pur si simplu un moment de sine statator, este miza filmului, este un personaj in sine, nu intrerupe povestea ci o coase frumos. Ca nu se pune accent pe individualitati, motiv pentru care scenariul a evitat genial si elegant sa atribuie nume personajelor principale (dar intr-un fel in care nici nu iti dai seama daca nu esti atent) si povestea se brodeaza pe o idee generala, un concept universal: oare noi luam tot ce ne ofera viata sau pierdem din lipsa de curaj?Oare avem doar o sansa la fericire si putem sa o ratam? Si de aici derivatele ceva mai siropoase: exista The One? E posibil sa aiba o intrare in viata noastra si noi sa o trecem cu privirea?
Despre povestea in sine a filmului nu e prea mult de spus: El e un artist de strada in Dublin, talentat dar degeaba, ea este o imigranta ceha modesta, cu acelasi talent insa in stare amortita, cu mama si copil dupa ea. Cei doi se intalnesc si intamplator incep sa cante impreuna. Se leaga o ciudata colaborare intre ei, cu momente naive de romantism in contratimp. Din toata saracia inregistreaza un album si lui i se ofera ocazia sa plece la Londra sa isi inceapa cariera. Dragostea ramane nedeclarata, ea ramane in expectativa pana in ultimul moment si incearca sa ii forteze putin mana acceptand sa reia legatura seaca si lipsita de sentiment cu sotul ei, dar el nu percuteaza si pleaca dupa doua himere (oare? cariera muzicala si dragostea lui apusa, dar care nu mai promitea nimic, aflata in Londra). Isi da seama intr-un final ca nu face bine dar era prea tarziu. Actiunea s-a desfasurat in decurs de cateva zile, cel mult o saptamana.
Muzica e speciala, daca sunteti fani David Gray, Coldplay, Kings of Leon, Snow Patrol si genul. Luate individual, cele doua personaje cantand nu spun chiar nimic special. Odata ce isi gasesc drumul unul catre celalalt si talentele/vocile/instrumentele se combina, iese ceva cu adevarat sensibil si o coloana sonora care a dat o piesa de Oscar.
Ce e impresionant e ca aici oamenii nu conteaza, personajele in sine sunt nule ca individualitati. Mai sunt si oameni stersi, neatragatori, obisnuiti, fara nume, fara pozitie sociala, fara un loc insemnat in societate, fara camin. Imaginea nu conteaza, nu sunt folosite tehnici smechere de filmare. Decorurile sunt basic. Dialogurile sunt absolut lipsite de orice profunzime. Doar personajul ei pare usor exagerat, are momente in care ai zice ca nu e cu toti jucatorii pe teren si ca e usor retarda, dar se pune pe seama candorii si naivitatii de imigranta. El in schimb este un adevarat John Smith si per ansamblu amandoi se pierd in multime perfect, ca doua stelute pe un imens cer senin de noapte de vara. Pur si simplu doua destine obisnuite, de oameni obisnuiti, simpli, care isi rateaza sansa de a fi impreuna. El profita insa de alta sansa, sacrificand-o intr-un fel pe ea. Ea e o martira oricum si ramane inchisa in colivia conjugala, ca o pasare care si-a trait viata cuminte, inchisa, asteptand cu resemnare clipa in care portita s-ar putea deschide. Si piesa lor o sa va ramana involuntar in minte.
Cu adevarat, doar o data pe deceniu te intalnesti cu un astfel de film.
